Entorsa de gleznă

Entorsa de gleznă este o leziune traumatică apărută în urma supraîntinderii sau ruperii ligamentelor laterale interne sau externe ce acoperă articulațiile mari ale gleznei. Având în vedere că ligamentele sunt structuri fibrilare cu rol de susținere (creează o punte de pe un os pe altul) și sunt parțial elastice, atunci când forțele mecanice exercitate asupra lor depășesc posibilitățile lor de întindere, se produce avarierea lor. Există 3 grade de severitate a entorselor:

Gradele de severitate

Gradul I, cea mai ușoară entorsă a gleznei, în care ligamentele prezintă supraîntindere, inflamație și/sau rupturi fibrilare minore.

Gradul II, tipul intermediar de entorsă, este un stadiu în care ligamentele gleznei prezintă leziune/ruptură evidentă, dar nu totală (nu interesează toată grosimea ligamentului).

Gradul III, cel mai grav tip de entorsă a gleznei, este un stadiu în care este prezentă o desprindere de pe os a ligamentului sau o ruptură completă a acestuia. Uneori se poate acompania de o avulsie a osului pe care se află inserția ligamentului.

Tipuri de entorsă

În funcție de direcția forței lezionale (dinspre interior sau dinspre exterior), avem două tipuri de entorsă de gleznă: entorsa prin inversie sau eversie.

Factori de risc și cauze frecvente

Entorsa de gleznă este o afecțiune foarte frecventă a gleznei, ce afectează predominant persoanele active, însă factori de risc crescut sunt și elasticitatea scăzută a ligamentelor, surplusul de greutate, sedentarismul și tonusul muscular slab. Aceasta poate apărea în timpul practicării diverselor sporturi și al activităților fizice ce presupun răsuciri, sărituri și aterizări repetate, schimbări bruște de direcție, ruperi de ritm, sporturi de contact, dar și în timpul mersului pe teren accidentat. Mecanismele cele mai frecvente de apariție a entorselor sunt:

• aterizare/călcare greșită pe suprafețe dure sau denivelate
• întinderi, răsuciri sau îndoiri peste capacitatea elastică ligamentară
• lipsa încălzirii sau încălzirea insuficientă a gleznei înainte de efort (sportivi)
• lovitura directă sau indirectă în zona internă sau externă a gleznei
• purtarea de încălțăminte neadecvată

Simptomatologie

Simptomatologia cu care se prezintă pacienții care au suferit acest tip de entorsă prezintă variații în funcție de severitatea leziunii:

• durere acută și imediată
• umflare (edem), inflamarea gleznei
• înroșirea tegumentului, apoi echimoza
• pacientul poate relata zgomot înfundat de pocnitură în momentul accidentului (semn de gravitate a leziunii)
• limitarea mișcărilor articulației
• furnicături și amorțeli în regiunea afectată
• senzația de picior rece
• durere și sensibilitate la atingere sau palpare

Diagnostic

Deoarece simptomatologia entorselor mai grave se suprapune cu cea a fracturilor sau luxațiilor de gleznă, este importantă prezentarea la medic în cel mai scurt timp, pentru a se face un diagnostic diferențial cu ajutorul examenului clinic, examinării ecografice, radiografiei și, în unele cazuri, investigației prin rezonanță magnetică (RMN).

Diferența dintre cele trei afecțiuni cu simptomatologie similară este:

Entorsa de gleznă presupune doar supraîntinderea ligamentelor sau ruptura lor fără ca oasele de care acestea sunt atașate să părăsească articulația. Deși făcută cu disconfort, mobilizarea gleznei este posibilă în caz de entorsă.

Luxația de gleznă are ca efect pierderea contactului anatomic dintre suprafețele articulare, ligamentul și capsula articulară se rup, iar oasele ies din cavitate. Datorită durerilor, mobilizarea sau sprijinul pe gleznă sunt acțiuni imposibil de efectuat.

Fractura gleznei se produce prin întreruperea continuității structurale (fisura/ruptura) a cel puțin unuia din cele 3 oase ce compun articulația: tibia (maleola medială), peroneul (maleola laterală) și talusul.

Tratament

În general, pacientul se adresează medicului ortoped pentru cazurile mai grave de entorsă, respectiv medicului specializat în recuperare medicală pentru cazurile mai ușoare. Timpul de recuperare și mijloacele de tratament în caz de entorsă de gleznă depinde de gradul de lezare al ligamentelor și poate dura de la 5-6 săptămâni, până la 3-4 luni.

Tratamentul recuperator al entorselor de gleznă se stabilește în funcție de gravitatea afectării ligamentare, și constă în:

• Imobilizare – gipsată, cu orteză fixă, în funcție de gravitate
• crioterapie (aplicare de gheață locală) – sub formă de comprese ori proceduri de fizioterapie (foarte eficiente în fazele acute)
• poziționare antideclivă a piciorului, (pentru favorizarea circulației veno-limfatice și reducerea edemului) – în faza acută
• medicație antiinflamatoare nesteroidianã – necesară doar în afectările grave, administrate în cure de maxim 10 zile
• repaus (folosirea cârjelor și ortezei fixe sau mobile de gleznă în timpul mersului)
• infiltrații locale cu efect antiinflamator și regenerativ – PRP (plasma îmbogățită cu trombocite) – stimulează regenerarea fibrelor ligamentare rupte, grăbind semnificativ recuperarea și oferind o vindecare cât mai fiziologică
• fizioterapie specifică – în faza acută se recomandă proceduri antiinflamatorii și de combatere a edemului (ultracrioterapie, oscilații profunde), apoi, în faza subacută se utilizează de elecție terapia TECAR, cu rol de stimulare metabolică a țesuturilor
• kinetoterapia, fiind o etapă indispensabilă a tratamentului, este adaptată gravității leziunii și constă din exerciții de încărcare progresivă a gleznei, de mobilizare, apoi stabilizare a gleznei, urmate de reeducare a mersului

În cazul rupturii totale de ligament sau dacă în urma tratamentului convențional de recuperare glezna se prezintă în continuare instabilă, se optează pentru tratamentul chirurgical artroscopic.

Artroscopia gleznei se efectuează doar când celelalte tratamente nu dau rezultate și constă în suturarea sau înlocuirea ligamentului rupt, fiind o procedură chirurgicală modernă, eficientă, minim-invazivă, cu timp de recuperare relativ redus, fără riscuri și complicații în majoritatea cazurilor.

Importanța recuperării corecte

Glezna reprezintă un complex de articulații ce permite mobilizarea piciorului în toate direcțiile, absorbția șocurilor și transmiterea specializată a greutății spre suportul de sprijin în statică și dinamică. Fiind o articulație portantă (susține greutatea corpului), pentru a rezista acțiunii forțelor mecanice mari, glezna trebuie să fie stabilă și în poziție statică, dar și în mișcare. Stabilitatea este determinată de conformația geometrică a suprafețelor osoase articulare și prin acțiunea combinată a elementelor ligamentare și tendinoase.

Prin urmare, pacientul trebuie să respecte recomandările medicului și să urmeze etapele de tratament, deoarece o vindecare incompletă crește riscul de instabilitate cronică a gleznei, recidivă a entorsei, complicații locale de tipul lezării cartilajului articular cu apariția consecutivă a artrozei, fracturi de stress a oaselor gleznei, dar și la distanță prin perturbarea biomecanicii mersului și/sau mișcărilor sportive, cu afectarea consecutivă a altor articulații.